Toate categoriile
Toata tara
CAUTA
ASOCIATIA PESCA...Utile
Pastravul Indigen
PASTRAVUL INDIGEN Salmo trutta fario
Raspandire
Pastravul indigen provine din regiunile nordice ale globului, in Romania, el traieste exclusiv pe cursurile superioare ale raurilor montane si in lacurile dintre munti, aparand extrem, de rar in alte ape, cum sunt raurile si lacurile din regiunile deluroase. Poate fi intalnit si in unele paraie din Tara Barsei, la inaltimi ce depasesc 400 m altitudine, cu apele cristaline si foarte reci.
Descriere
Are un corp gros, alungit in forma de fus; partile laterale, oarecum drepte, sunt acoperite cu solzi de dimensiuni foarte reduse, care pot fi indepartati cu usurinta. Botul pestelui, relativ scurt, reprezinta o treime din lungimea corpului. Are dinti extrem de puternici, bine dezvoltati si ascutiti, indreptati spre interior, ceea ce-i serveste la retinerea prazii fara dificultate, in apropierea cozii se gaseste o inotatoare dorsala adipoasa, lipsita de radii osoase care, la alti pesti, confera o anumita rigiditate inotatoarelor , lucru ce caracterizeaza intreaga familie a salmonidelor. Musculatura pastravului indigen este extrem de dezvoltata, asigurandu-i o mare mobilitate in apele repezi de munte. Cu ajutorul acestei musculaturi, pastravul este capabil sa sara la inaltimi care ating uneori 1,5-2 m, tasnind din apa ca o racheta, peste micile cascade sau obstacole ale raurilor montane, in caz de nereusita, el repeta de mai multe ori aceste salturi acrobatice.
Pastravul indigen are un colorit splendid. Cu greu se pot gasi exemplare cu culori identice. Coloritul difera in functie de sex si de varsta, dar el este puternic influentat de activitatea diferentiata a sistemului endocrin care determina proportii diferite ale secretiilor hormonale , de temperatura apei, de vegetatia subacvatica din albia respectiva, de culoarea fundului raului, de anotimp etc. La adulti, spinarea este verde-oliv sau brun-verzuie, fond pe care se pot distinge mai multe pete negre si rosii. Flancurile sunt galben-verzui, de asemenea marcate cu puncte negre si rosii, inconjurate cu un cerc ingust de culoare alba. Inotatoarea dorsala a pestelui este impodobita si ea cu pete negre si rosii, culoarea acestora devenind mai vie in perioada de reproducere. Pe flancuri, mai ales la exemplarele tinere, se pot distinge pete transversale tivite usor cu albastru, in perioada depunerii icrelor, petele rosii de pe spatele si partile laterale ale pestelui devin alb-galbui, cu reflexe metalice. Si culoarea carnii poate varia, de obicei fiind alba sau alb-roza.
Dezvoltare
Exemplarele cele mai numeroase din apele noastre au o lungime de 20-40 cm si o greutate medie de 150-250 g. Exemplarele de 1-1,5 kg constituie adevarate trofee sportive, desi, conform unor documente si traditiei orale, la noi au fost capturate in trecut si exemplare de 12 kg, lucru, ce pare intr-adevar incredibil. Astfel de exemplare trebuie sa fi depasit varsta de 18-20 de ani. In lacul de acumulare de la Bicaz care, cu suprafata sa de 3 000 ha au fost capturate de mai multe ori exemplare de pastrav de 5-6 kg, fapt ce demonstreaza ca pastravul indigen a gasit in acest lac o ambianta de trai potrivita si hrana suficienta.
Biologie
Spatiul de trai caracteristic pastravului indigen il constituie raurile montane cu cursul rapid si cu apele reci, perfect limpezi si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor rauri montane nu depaseste valoarea de 12°C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen ridicandu-se la 7-9 cm3/l de apa. Pestele agreeaza numai apele limpezi, cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si cea mai mica poluare, populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor. O actiune nefasta asupra pastravului o au si defrisarile nerationale ale zonelor impadurite. Apele provenite din ploi se varsa fara a intalnii vreun obstacol pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu elementele spalate din sol. Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel, raurile rostogolesc la vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand de multe ori scapare in fata acestora. Curentii puternici de apa si pietrele pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un cuvant, spatiul de viata al pestelui. Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite tulburi cu ocazia ploilor si, in bratele mai limpezi ale raurilor, asteapta ca apele sa se limpezeasca din nou pentru a se intoarce in locurile sale de origine.
In timpul zilei, pastravul indigen prefera locurile unde raurile scalda bolovani mari, adanciturile spalate sub mal de curentii apei sau locurile adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului apei. El sta la panda in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini de copac sau picioarele podurilor, asteptand ca apele sa aduca spre el prada preferata. Daca panda nu are succes, paraseste locul respectiv, iesind la vanatoare. De obicei, pastravul este "mai activ" in primele ore ale diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara. Vaneaza cu cea mai mare pasiune inaintea ploii, incercand sa prinda prin saritura mustele si insectele ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul cu muste artificiale. Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci, cele mai in varsta apele mai adinci, parasind destul de rar locurile lor de refugiu.
In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta caracter periodic. Pescarii care dau la pastrav nu au reusit insa nici pana astazi sa stabileasca fara echivoc care anume este ora de varf a poftei pastravului indigen, adica orele cand musca cel mai bine.
Pastravul indigen se hraneste cu larvele din apa ale unor insecte, precum si cu insectele ce zboara deasupra apei libelule, efemeride etc. . Consuma extrem de rar hrana de origine vegetala. Atunci cand apetitul sau este cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe apa. Fiind acrobat excelent, pastravul indigen sare si apuca cu multa precizie mustele, viespile si libelulele ce zboara in apropierea suprafetei apei. Exemplarele mai mari isi devoreaza uneori semenii, caz in care pastravii mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fuga. Meniul pastravului indigen este adesea completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane, cum este zglavoaca, boisteanul, grindelul etc.
Fiind un peste vorace, pastravul indigen vaneaza de cele mai multe ori aruncandu-se asupra prazii, din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita cand nu gaseste hrana indestulatoare, in astfel de perioade, oricare pescar sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite si inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi in decurs de 30-40 minute, numar ce in alte imprejurari nu poate fi atins nici macar intr-o zi intreaga de pescuit. De indata ce pastravul si-a potolit foamea si incepe digerarea hranei, nu mai musca nici macar la cea mai ademenitoare musca artificiala. Momeala asupra careia s-ar fi aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte, acum este privita cu ochi "indiferenti", intr-o stare de calm perfect. In aceasta perioada, pestele sta "ancorat" in apele repezi de munte, cu capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din ascunzisurile sale. Se intampla adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia sa inca din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi atins macar suprafata apei.
De regula, la varsta de trei ani pastravul indigen atinge maturitatea sexuala. Pentru femele, aceasta varsta se situeaza adesea abia pe la patru ani. Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii octombrie in cazul unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea sexuala imbraca haina nuptiala. Coloritul lor devine mai intens, mai viu ca de obicei, mai ales in ceea ce priveste culoarea rosie. Femelele si masculii inoata in perechi in aceasta perioada, strabatand raul in amonte, pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia raului este acoperita de pietris. O singura femela depune la fiecare kilogram greutate corporala cate 1500-2000 icre, de culoare rosie-portocalie, cu un diametru de 4-5 mm.
Carnea pastravului indigen este lipsita de oase si nu are nici un fel de gusturi secundare. Tratatele gastronomice din intreaga lume mentioneaza acest peste ca pe unul dintre cei mai gustosi.
Pescuitul Sportiv
Datele statistice din intreaga lume atesta ca pastravul indigen are cei mai multi adepti in randurile pescarilor sportivi. Explicatia este relativ simpla: capturarea "fair-play" a acestui "cavaler" al raurilor montane constituie scoala cea mai inalta a pescuitului sportiv. Potrivit unei zicale englezesti de larga raspandire, pescuitul pastravului este de trei ori mai frumos decat al altor pesti deoarece: pestele este frumos, modul de capturare este frumos, ca si peisajul in care se desfasoara pescuitul. Metoda corecta de prindere a pastravului indigen este pescuitul cu ajutorul mustei artificiale, care se potriveste foarte bine cu nobletea pestelui. Daca intelegem aceasta, putem considera toate celelalte metode drept neetice, grosolane si chiar daunatoare. Unii localnici si lucratori din exploatarile forestiere au provocat mari daune populatiei de pastravi din unele rauri prin zagazuirea si schimbarea cursului apei, prinzand apoi cu mana pastravii ramasi neajutorati in vechea albie uscata. Tot o metoda barbara de vanare a pastravului este si prinderea sa cu sulite sau furci, pe timp de noapte, la lumina tortelor ori a reflectoarelor sau cu ajutorul curentului electric. Prinderea pastravului cu mana pe sub pietrele sau stancile din rauri constituie de asemenea o metoda nesportiva. Utilizarea tuturor acestor metode este interzisa prin lege, iar contravenientii sunt amendati sau pedepsiti prin privatiune de libertate conform legii pescuitului.
De asemenea, legea pedepseste aspru si pe cei ce aseaza cosuri impletite din nuiele, plase sau alte mijloace asemanatoare in apele de sub cascade sau de sub morile cladite pe cursul raurilor montane. Pescuitul tuturor peatilor, deci si al pastravului indigen, cu ajutorul substantelor chimice, al narcoticelor sau al materialelor explozive este si el strict interzis prin lege. Toti pescarii sportivi si toti iubitorii naturii au datoria sa avertizeze imediat forurile competente ori de cate ori sunt martori cand distrugatori iresponsabili ai naturii nimicesc prin metode nepermise pastravul indigen, acest tezaur al apelor montane.
Pescuitul acestei specii este permis numai cu ajutorul unei singure undite, tinuta exclusiv in mana. Este interzisa utilizarea simultana a doua sau mai multe undite. Este interzisa de asemenea si asezarea unditei, cu carligul in apa, pe mal sau pe pietrele din imprejurimile malului. Ca si la celelalte specii, pescuitul pastravului indigen este permis numai ziua, incepand cu rasaritul soarelui si pana la apus.
In legatura cu echipamentul pescarului sportiv care da la pastrav, trebuie sa mentionam aici ca este de preferat ca intregul sau echipament sa fie cit mai usor, iar varga, mulineta si firul sa constituie impreuna un tot unitar armonios constituit. Numai asa se poate concepe capturarea, obosirea acestui peste gustos, nemaivorbind de oboseala pe care o provoaca aruncarile repetate.
Rezultatele cele mai frumoase le poate obtine acel pescar sportiv care cunoaste perfect, in amanunt, toate caracteristicile cursului de apa respectiv. Pastravul indigen, mai ales exemplarele mai batrane si mai experimentate, are locurile lui preferate, de regula permanente, locuri pe care pescarul sportiv trebuie sa le descopere. Portiunile de apa din jurul bolovanilor, stancilor mai mari, unde raul curge mai linistit, locurile mai adanci, unde de asemenea apele parca isi incetinesc usor curgerea, iata locurile cautate cu predilectie de pastravi. Cand vremea este insorita, apropindu-ne cu grija de asemenea locuri, putem vedea adesea cate un exemplar mai mare de pastrav indigen care pluteste pe loc, aproape nemiscat, in asteptarea prazii aduse de apele raului. Capturarea unor astfel de exemplare mari necesita o mare rabdare si o foarte buna pregatire de specialitate, intrucat orice gest iute, nechibzuit, fie cat de neinsemnat, sperie imediat acest peste extrem de precaut.
Pe vreme insorita se poate incerca metoda cu musca "uscata", prin care se lasa musca artificiala sa pluteasca putin pe suprafata apei, oferind-o pastravului ca si cum ar fi o insecta cazuta in apa tantar, molie, libelula, viespe, musculita etc. . Daca pestii sunt infometati, captura poate fi destul de bogata, mai ales in iunie-iulie, perioada in care o specie de fluturasi fumurii de 2,5-3 cm obisnuiesc sa roiasca deasupra raurilor cu pastravi. Luna august ofera deja rezultate mai putin spectaculoase cu aceasta metoda, probabil din cauza scaderii temperaturii apei.
Metoda "umeda" cu musca artificiala da rezultate frumoase mai ales in zilele innorate, cu vant, imediat inainte si dupa ploaie, dupa-amiaza tarziu, pe inserate, in cazul utilizarii acestei metode, pe struna se leaga o musca artificiala, iar pe cele doua strune auxiliare altele doua. Prin miscarea usoara a acestora, imitand insectele cazute in apa, fara viata deja, provocam pastravul sa muste. Secretul reusitei consta si aici din conducerea cat mai naturala a momelii prin apa, lasarea sa in adanc si ridicarea, dirijarea dupa cateva clipe de nemiscare spre stanga sau dreapta. Este absolut necesar ca momeala sa nu fie miscata niciodata cu o viteza superioara vitezei de curgere a raului. In cazul metodei umede, faptul ca pestele a muscat se observa prin intinderea gutei, pe cand la metoda uscata acest lucru poate fi sesizat privind cu atentie musca artificiala. Atat pentru metoda umeda, cat si pentru cea uscata, astazi se fabrica muste "fantezi", care nu seamana cu nici o insecta din natura. Meritul lor este acela de a incita pastravii prin coloritul bizar, prin forma neobisnuita si aripioarele oarecum iesite din comun.
Cei mai multi pescari sportivi experimentati, odata ajunsi la fata locului, scutura mai intai tufele din apropierea malului pentru a vedea ce fel de insecte isi iau zborul de acolo. Apoi utilizeaza ei insisi musca artificiala care prezinta cea mai mare asemanare cu acestea. De cele mai multe ori metoda da rezultate, insa exista imprejurari in care roadele se obtin tocmai cu musca artificiala cu forma si coloritul total diferite de insectele naturale respective. Pe de alta parte, se poate intampla ca, in ciuda unui intreg arsenal de muste artificiale oferite pastravului, sa nu reusim sa-l provocam nicicum la atac. In aceste cazuri, pestele este cel mai probabil satul sau cine stie ce alt capriciu il determina sa ramana pasiv.
Aruncarea trebuie efectuata de asa maniera incat numai momeala sa atinga suprafata apei, nu si guta. In caz contrar, in momentul impactului cu apa, guta cu momeala emit un zgomot oarecum asemanator pocnetului de bici, ceea ce sperie imediat pestele si deterioreaza si musca artificiala. Daca pastravul se arunca avid asupra momelii care atinge suprafata apei, trebuie sa intepam imediat, scurt si iute carligul. Dupa aceasta urmeaza obosirea pestelui. Cand pescarul se afla pe malul apei, este indicat ca obosirea pastravului sa coincida cu dirijarea treptata catre mal. Minciogul trebuie indreptat totdeauna dinspre capul pastravului prins. Daca in clipa in care momeala a atins suprafata apei pastravul nu a muscat, nu trebuie sa ne pierdem sperantele, intrucat dupa cum am mai spus pescuitul pastravului consta dintr-un sir aproape interminabil de aruncari repetate, intre timp putem sa schimbam locul, observand cu atentie locurile cu vartejuri mai mari, locurile cu ape mai linistite etc.
Experienta a demonstrat ca pastravii mari, musca rareori la muste artificiale, deci trag cu precadere spre o prada mai substantiala, in cazul de fata lingura metalica, blinkerul sau voblerele mici. Pescarii sportivi din unele tari utilizeaza in aceste cazuri boisteanul, un peste mic care constituie hrana preferata a pastravilor mari. Aceasta momeala este fixata pe carligul numarul 3, cu coada lunga, trecut mai intai prin coada boisteanului si introdus din nou in corpul momelii mai sus, in directia capului conform lungimii cirligului . Undita este de 2,70 m iar guta de obicei de 0,30, cea de 0,20 fiind utilizata mai rar.
O alta metoda folosita in apele care abunda in pastrav este cea de prindere cu voblerul, lingura, sau cu ajutorul combinatiei lingura-musca artificiala. Lingura este fixata pe struna fara a se utiliza vartejul, intrucat atentia pastravului ar fi atrasa de acesta si nu de lingura in sine; pastravul mare musca cu putere lingura. Imediat dupa agatarea carligului trebuie sa inceapa obosirea lui, preferabil prin dirijarea spre ape mai domoale si lipsite de obstacole. Cu lingura si voblerul se obtin rezultate deosebite in lacurile montane naturale sau baraje.
Unele tratate de specialitate straine amintesc si asa numita metoda de pescuire "prin pipaire" a pastravului, care are ca scop capturarea exemplarelor mai mari prin fixarea unei lacuste, a unei viespi sau a unui fluture pe carligul de 7-10. Carligul astfel prevazut cu momeala naturala nu este aruncat departe si nici plutit pe suprafata apei, ci este lasat sa cada in repetate randuri pe suprafata apei "pipaind-o", in timp ce pescarul sta la mal, ascuns printre tufe. Metoda prin pipaire se poate practica eficient indeosebi acolo unde, pe malul raului, se afla o bogata vegetatie, tufe, multi copaci. Pastravii, mai ales exemplarele mai mari, se vor repezi asupra momelii cu salturi superbe, datoria pescarului fiind aceea de a agata imediat carligul, nu insa excesiv de brusc. In aceste portiuni acoperite de tufe, obosirea si prinderea cu minciogul a pestelui agatat in cirlig este adesea anevoioasa.
Perioada in care pescuitul pastravului indigen este permis se intinde de la 1 mai pana la 15 septembrie, in timp ce perioada sa de reproducere, cand pescuitul este deci interzis, tine de la 15 septembrie pana la 30 martie.
Zilele cand pescuitul pastravului este permis, precum si numarul admis de pastravi prinsi poate varia de la rau la rau.
Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm
Raspandire
Pastravul indigen provine din regiunile nordice ale globului, in Romania, el traieste exclusiv pe cursurile superioare ale raurilor montane si in lacurile dintre munti, aparand extrem, de rar in alte ape, cum sunt raurile si lacurile din regiunile deluroase. Poate fi intalnit si in unele paraie din Tara Barsei, la inaltimi ce depasesc 400 m altitudine, cu apele cristaline si foarte reci.
Descriere
Are un corp gros, alungit in forma de fus; partile laterale, oarecum drepte, sunt acoperite cu solzi de dimensiuni foarte reduse, care pot fi indepartati cu usurinta. Botul pestelui, relativ scurt, reprezinta o treime din lungimea corpului. Are dinti extrem de puternici, bine dezvoltati si ascutiti, indreptati spre interior, ceea ce-i serveste la retinerea prazii fara dificultate, in apropierea cozii se gaseste o inotatoare dorsala adipoasa, lipsita de radii osoase care, la alti pesti, confera o anumita rigiditate inotatoarelor , lucru ce caracterizeaza intreaga familie a salmonidelor. Musculatura pastravului indigen este extrem de dezvoltata, asigurandu-i o mare mobilitate in apele repezi de munte. Cu ajutorul acestei musculaturi, pastravul este capabil sa sara la inaltimi care ating uneori 1,5-2 m, tasnind din apa ca o racheta, peste micile cascade sau obstacole ale raurilor montane, in caz de nereusita, el repeta de mai multe ori aceste salturi acrobatice.
Pastravul indigen are un colorit splendid. Cu greu se pot gasi exemplare cu culori identice. Coloritul difera in functie de sex si de varsta, dar el este puternic influentat de activitatea diferentiata a sistemului endocrin care determina proportii diferite ale secretiilor hormonale , de temperatura apei, de vegetatia subacvatica din albia respectiva, de culoarea fundului raului, de anotimp etc. La adulti, spinarea este verde-oliv sau brun-verzuie, fond pe care se pot distinge mai multe pete negre si rosii. Flancurile sunt galben-verzui, de asemenea marcate cu puncte negre si rosii, inconjurate cu un cerc ingust de culoare alba. Inotatoarea dorsala a pestelui este impodobita si ea cu pete negre si rosii, culoarea acestora devenind mai vie in perioada de reproducere. Pe flancuri, mai ales la exemplarele tinere, se pot distinge pete transversale tivite usor cu albastru, in perioada depunerii icrelor, petele rosii de pe spatele si partile laterale ale pestelui devin alb-galbui, cu reflexe metalice. Si culoarea carnii poate varia, de obicei fiind alba sau alb-roza.
Dezvoltare
Exemplarele cele mai numeroase din apele noastre au o lungime de 20-40 cm si o greutate medie de 150-250 g. Exemplarele de 1-1,5 kg constituie adevarate trofee sportive, desi, conform unor documente si traditiei orale, la noi au fost capturate in trecut si exemplare de 12 kg, lucru, ce pare intr-adevar incredibil. Astfel de exemplare trebuie sa fi depasit varsta de 18-20 de ani. In lacul de acumulare de la Bicaz care, cu suprafata sa de 3 000 ha au fost capturate de mai multe ori exemplare de pastrav de 5-6 kg, fapt ce demonstreaza ca pastravul indigen a gasit in acest lac o ambianta de trai potrivita si hrana suficienta.
Biologie
Spatiul de trai caracteristic pastravului indigen il constituie raurile montane cu cursul rapid si cu apele reci, perfect limpezi si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor rauri montane nu depaseste valoarea de 12°C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen ridicandu-se la 7-9 cm3/l de apa. Pestele agreeaza numai apele limpezi, cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si cea mai mica poluare, populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor. O actiune nefasta asupra pastravului o au si defrisarile nerationale ale zonelor impadurite. Apele provenite din ploi se varsa fara a intalnii vreun obstacol pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu elementele spalate din sol. Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel, raurile rostogolesc la vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand de multe ori scapare in fata acestora. Curentii puternici de apa si pietrele pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un cuvant, spatiul de viata al pestelui. Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite tulburi cu ocazia ploilor si, in bratele mai limpezi ale raurilor, asteapta ca apele sa se limpezeasca din nou pentru a se intoarce in locurile sale de origine.
In timpul zilei, pastravul indigen prefera locurile unde raurile scalda bolovani mari, adanciturile spalate sub mal de curentii apei sau locurile adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului apei. El sta la panda in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini de copac sau picioarele podurilor, asteptand ca apele sa aduca spre el prada preferata. Daca panda nu are succes, paraseste locul respectiv, iesind la vanatoare. De obicei, pastravul este "mai activ" in primele ore ale diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara. Vaneaza cu cea mai mare pasiune inaintea ploii, incercand sa prinda prin saritura mustele si insectele ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul cu muste artificiale. Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci, cele mai in varsta apele mai adinci, parasind destul de rar locurile lor de refugiu.
In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta caracter periodic. Pescarii care dau la pastrav nu au reusit insa nici pana astazi sa stabileasca fara echivoc care anume este ora de varf a poftei pastravului indigen, adica orele cand musca cel mai bine.
Pastravul indigen se hraneste cu larvele din apa ale unor insecte, precum si cu insectele ce zboara deasupra apei libelule, efemeride etc. . Consuma extrem de rar hrana de origine vegetala. Atunci cand apetitul sau este cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe apa. Fiind acrobat excelent, pastravul indigen sare si apuca cu multa precizie mustele, viespile si libelulele ce zboara in apropierea suprafetei apei. Exemplarele mai mari isi devoreaza uneori semenii, caz in care pastravii mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fuga. Meniul pastravului indigen este adesea completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane, cum este zglavoaca, boisteanul, grindelul etc.
Fiind un peste vorace, pastravul indigen vaneaza de cele mai multe ori aruncandu-se asupra prazii, din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita cand nu gaseste hrana indestulatoare, in astfel de perioade, oricare pescar sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite si inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi in decurs de 30-40 minute, numar ce in alte imprejurari nu poate fi atins nici macar intr-o zi intreaga de pescuit. De indata ce pastravul si-a potolit foamea si incepe digerarea hranei, nu mai musca nici macar la cea mai ademenitoare musca artificiala. Momeala asupra careia s-ar fi aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte, acum este privita cu ochi "indiferenti", intr-o stare de calm perfect. In aceasta perioada, pestele sta "ancorat" in apele repezi de munte, cu capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din ascunzisurile sale. Se intampla adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia sa inca din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi atins macar suprafata apei.
De regula, la varsta de trei ani pastravul indigen atinge maturitatea sexuala. Pentru femele, aceasta varsta se situeaza adesea abia pe la patru ani. Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii octombrie in cazul unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea sexuala imbraca haina nuptiala. Coloritul lor devine mai intens, mai viu ca de obicei, mai ales in ceea ce priveste culoarea rosie. Femelele si masculii inoata in perechi in aceasta perioada, strabatand raul in amonte, pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia raului este acoperita de pietris. O singura femela depune la fiecare kilogram greutate corporala cate 1500-2000 icre, de culoare rosie-portocalie, cu un diametru de 4-5 mm.
Carnea pastravului indigen este lipsita de oase si nu are nici un fel de gusturi secundare. Tratatele gastronomice din intreaga lume mentioneaza acest peste ca pe unul dintre cei mai gustosi.
Pescuitul Sportiv
Datele statistice din intreaga lume atesta ca pastravul indigen are cei mai multi adepti in randurile pescarilor sportivi. Explicatia este relativ simpla: capturarea "fair-play" a acestui "cavaler" al raurilor montane constituie scoala cea mai inalta a pescuitului sportiv. Potrivit unei zicale englezesti de larga raspandire, pescuitul pastravului este de trei ori mai frumos decat al altor pesti deoarece: pestele este frumos, modul de capturare este frumos, ca si peisajul in care se desfasoara pescuitul. Metoda corecta de prindere a pastravului indigen este pescuitul cu ajutorul mustei artificiale, care se potriveste foarte bine cu nobletea pestelui. Daca intelegem aceasta, putem considera toate celelalte metode drept neetice, grosolane si chiar daunatoare. Unii localnici si lucratori din exploatarile forestiere au provocat mari daune populatiei de pastravi din unele rauri prin zagazuirea si schimbarea cursului apei, prinzand apoi cu mana pastravii ramasi neajutorati in vechea albie uscata. Tot o metoda barbara de vanare a pastravului este si prinderea sa cu sulite sau furci, pe timp de noapte, la lumina tortelor ori a reflectoarelor sau cu ajutorul curentului electric. Prinderea pastravului cu mana pe sub pietrele sau stancile din rauri constituie de asemenea o metoda nesportiva. Utilizarea tuturor acestor metode este interzisa prin lege, iar contravenientii sunt amendati sau pedepsiti prin privatiune de libertate conform legii pescuitului.
De asemenea, legea pedepseste aspru si pe cei ce aseaza cosuri impletite din nuiele, plase sau alte mijloace asemanatoare in apele de sub cascade sau de sub morile cladite pe cursul raurilor montane. Pescuitul tuturor peatilor, deci si al pastravului indigen, cu ajutorul substantelor chimice, al narcoticelor sau al materialelor explozive este si el strict interzis prin lege. Toti pescarii sportivi si toti iubitorii naturii au datoria sa avertizeze imediat forurile competente ori de cate ori sunt martori cand distrugatori iresponsabili ai naturii nimicesc prin metode nepermise pastravul indigen, acest tezaur al apelor montane.
Pescuitul acestei specii este permis numai cu ajutorul unei singure undite, tinuta exclusiv in mana. Este interzisa utilizarea simultana a doua sau mai multe undite. Este interzisa de asemenea si asezarea unditei, cu carligul in apa, pe mal sau pe pietrele din imprejurimile malului. Ca si la celelalte specii, pescuitul pastravului indigen este permis numai ziua, incepand cu rasaritul soarelui si pana la apus.
In legatura cu echipamentul pescarului sportiv care da la pastrav, trebuie sa mentionam aici ca este de preferat ca intregul sau echipament sa fie cit mai usor, iar varga, mulineta si firul sa constituie impreuna un tot unitar armonios constituit. Numai asa se poate concepe capturarea, obosirea acestui peste gustos, nemaivorbind de oboseala pe care o provoaca aruncarile repetate.
Rezultatele cele mai frumoase le poate obtine acel pescar sportiv care cunoaste perfect, in amanunt, toate caracteristicile cursului de apa respectiv. Pastravul indigen, mai ales exemplarele mai batrane si mai experimentate, are locurile lui preferate, de regula permanente, locuri pe care pescarul sportiv trebuie sa le descopere. Portiunile de apa din jurul bolovanilor, stancilor mai mari, unde raul curge mai linistit, locurile mai adanci, unde de asemenea apele parca isi incetinesc usor curgerea, iata locurile cautate cu predilectie de pastravi. Cand vremea este insorita, apropindu-ne cu grija de asemenea locuri, putem vedea adesea cate un exemplar mai mare de pastrav indigen care pluteste pe loc, aproape nemiscat, in asteptarea prazii aduse de apele raului. Capturarea unor astfel de exemplare mari necesita o mare rabdare si o foarte buna pregatire de specialitate, intrucat orice gest iute, nechibzuit, fie cat de neinsemnat, sperie imediat acest peste extrem de precaut.
Pe vreme insorita se poate incerca metoda cu musca "uscata", prin care se lasa musca artificiala sa pluteasca putin pe suprafata apei, oferind-o pastravului ca si cum ar fi o insecta cazuta in apa tantar, molie, libelula, viespe, musculita etc. . Daca pestii sunt infometati, captura poate fi destul de bogata, mai ales in iunie-iulie, perioada in care o specie de fluturasi fumurii de 2,5-3 cm obisnuiesc sa roiasca deasupra raurilor cu pastravi. Luna august ofera deja rezultate mai putin spectaculoase cu aceasta metoda, probabil din cauza scaderii temperaturii apei.
Metoda "umeda" cu musca artificiala da rezultate frumoase mai ales in zilele innorate, cu vant, imediat inainte si dupa ploaie, dupa-amiaza tarziu, pe inserate, in cazul utilizarii acestei metode, pe struna se leaga o musca artificiala, iar pe cele doua strune auxiliare altele doua. Prin miscarea usoara a acestora, imitand insectele cazute in apa, fara viata deja, provocam pastravul sa muste. Secretul reusitei consta si aici din conducerea cat mai naturala a momelii prin apa, lasarea sa in adanc si ridicarea, dirijarea dupa cateva clipe de nemiscare spre stanga sau dreapta. Este absolut necesar ca momeala sa nu fie miscata niciodata cu o viteza superioara vitezei de curgere a raului. In cazul metodei umede, faptul ca pestele a muscat se observa prin intinderea gutei, pe cand la metoda uscata acest lucru poate fi sesizat privind cu atentie musca artificiala. Atat pentru metoda umeda, cat si pentru cea uscata, astazi se fabrica muste "fantezi", care nu seamana cu nici o insecta din natura. Meritul lor este acela de a incita pastravii prin coloritul bizar, prin forma neobisnuita si aripioarele oarecum iesite din comun.
Cei mai multi pescari sportivi experimentati, odata ajunsi la fata locului, scutura mai intai tufele din apropierea malului pentru a vedea ce fel de insecte isi iau zborul de acolo. Apoi utilizeaza ei insisi musca artificiala care prezinta cea mai mare asemanare cu acestea. De cele mai multe ori metoda da rezultate, insa exista imprejurari in care roadele se obtin tocmai cu musca artificiala cu forma si coloritul total diferite de insectele naturale respective. Pe de alta parte, se poate intampla ca, in ciuda unui intreg arsenal de muste artificiale oferite pastravului, sa nu reusim sa-l provocam nicicum la atac. In aceste cazuri, pestele este cel mai probabil satul sau cine stie ce alt capriciu il determina sa ramana pasiv.
Aruncarea trebuie efectuata de asa maniera incat numai momeala sa atinga suprafata apei, nu si guta. In caz contrar, in momentul impactului cu apa, guta cu momeala emit un zgomot oarecum asemanator pocnetului de bici, ceea ce sperie imediat pestele si deterioreaza si musca artificiala. Daca pastravul se arunca avid asupra momelii care atinge suprafata apei, trebuie sa intepam imediat, scurt si iute carligul. Dupa aceasta urmeaza obosirea pestelui. Cand pescarul se afla pe malul apei, este indicat ca obosirea pastravului sa coincida cu dirijarea treptata catre mal. Minciogul trebuie indreptat totdeauna dinspre capul pastravului prins. Daca in clipa in care momeala a atins suprafata apei pastravul nu a muscat, nu trebuie sa ne pierdem sperantele, intrucat dupa cum am mai spus pescuitul pastravului consta dintr-un sir aproape interminabil de aruncari repetate, intre timp putem sa schimbam locul, observand cu atentie locurile cu vartejuri mai mari, locurile cu ape mai linistite etc.
Experienta a demonstrat ca pastravii mari, musca rareori la muste artificiale, deci trag cu precadere spre o prada mai substantiala, in cazul de fata lingura metalica, blinkerul sau voblerele mici. Pescarii sportivi din unele tari utilizeaza in aceste cazuri boisteanul, un peste mic care constituie hrana preferata a pastravilor mari. Aceasta momeala este fixata pe carligul numarul 3, cu coada lunga, trecut mai intai prin coada boisteanului si introdus din nou in corpul momelii mai sus, in directia capului conform lungimii cirligului . Undita este de 2,70 m iar guta de obicei de 0,30, cea de 0,20 fiind utilizata mai rar.
O alta metoda folosita in apele care abunda in pastrav este cea de prindere cu voblerul, lingura, sau cu ajutorul combinatiei lingura-musca artificiala. Lingura este fixata pe struna fara a se utiliza vartejul, intrucat atentia pastravului ar fi atrasa de acesta si nu de lingura in sine; pastravul mare musca cu putere lingura. Imediat dupa agatarea carligului trebuie sa inceapa obosirea lui, preferabil prin dirijarea spre ape mai domoale si lipsite de obstacole. Cu lingura si voblerul se obtin rezultate deosebite in lacurile montane naturale sau baraje.
Unele tratate de specialitate straine amintesc si asa numita metoda de pescuire "prin pipaire" a pastravului, care are ca scop capturarea exemplarelor mai mari prin fixarea unei lacuste, a unei viespi sau a unui fluture pe carligul de 7-10. Carligul astfel prevazut cu momeala naturala nu este aruncat departe si nici plutit pe suprafata apei, ci este lasat sa cada in repetate randuri pe suprafata apei "pipaind-o", in timp ce pescarul sta la mal, ascuns printre tufe. Metoda prin pipaire se poate practica eficient indeosebi acolo unde, pe malul raului, se afla o bogata vegetatie, tufe, multi copaci. Pastravii, mai ales exemplarele mai mari, se vor repezi asupra momelii cu salturi superbe, datoria pescarului fiind aceea de a agata imediat carligul, nu insa excesiv de brusc. In aceste portiuni acoperite de tufe, obosirea si prinderea cu minciogul a pestelui agatat in cirlig este adesea anevoioasa.
Perioada in care pescuitul pastravului indigen este permis se intinde de la 1 mai pana la 15 septembrie, in timp ce perioada sa de reproducere, cand pescuitul este deci interzis, tine de la 15 septembrie pana la 30 martie.
Zilele cand pescuitul pastravului este permis, precum si numarul admis de pastravi prinsi poate varia de la rau la rau.
Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm
| 1 imagini | 1 |
| Imagini |
