Familia este mediul prioritar pentru creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor. Acest mediu este  adesea periclitat de o serie de factori, intrinseci sau extrinseci, care sunt mai mult sau mai puţin controlabili de oamenii simpli. Un factor extrinsec care a fost identificat în ultima perioadă în ţara noastră este- plecarea părinţilor la muncă în străinătate.  În prezentul articol sunt descrises efectele acestui factor, pe termen mediu şi lung, asupra copiilor lipsiţi de caldura afectivă a părinţilor.

The family is the anterior environment in order to bring up, take care and educate children. This environment is often endangered by a series of inner and extrinsic factors that are more or less controllable by regular human being. An extrinsic factor that was lately identified in our country is: parents leaving in order to work abroad. You can find in this article the medium and long term factor’s effects on children that are devoid of parents love and affection.

„Seara, când vin de la şcoală, când sunt plecată undeva, mă simt prost. Nu pot să stau fără dânsa mama .”

„Pentru că te simţi cam prost şi cam rău, vezi că toată lumea are şi tu nu ai. Lumea te crede sărac, îşi bate joc de tine, e rău.”

Acestea sunt relatările a doi din cei peste 170.000 de copii români, ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, copii care sunt nevoiţi să facă faţă singuri dificultăţilor zilnice, deciziilor care trebuiesc luate şi care nu beneficiază de sprijinul necesar din partea părinţilor.

Atât copii cât şi familiile lor se confruntă cu o categorie de „crize paranormative” care le îngreunează viaţa şi faţă de care nu sunt capabili să se protejeze fără sprijin de specialitate din partea unor psihologi, consilieri sau specialişti abilitaţi. 

______________________________________________________________________________

În ultimi ani, numărul copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate este tot mai mare, acesta ajungând un fenomen la nivel naţional. Câştigurile obţinute sînt importante atît pentru familie cît şi pentru comunitatea din care face parte familia, însă această migraţie spre ţările mai dezvoltate are şi numeroase aspecte nedorite precum: destrămarea familială, „abandonul“ copiilor la bunici, la alte rude, sau în unele cazuri lipsit de supravegherea unui adult.

Toate aceste aspecte determină consecinţe psihologice grave în timp pentru copiii aflaţi în plin stadiu de dezvoltare bio-psiho-socială.

În cele mai multe cazuri lipsa îngrijirii permanente a părinţilor, sau a unuia dintre ei, are efecte nedorite asupra echilibrului emoţional al copiilor. Aceşti copii dezvoltă o anxietate legată de separarea de părinţi/părinte, cu efecte care se resimt întreaga viaţă. Pentru ei, fiecare despărţire va fi traumatică şi accentuată, şi-şi vor concentra eforturile pentru evitarea cu orice preţ a despărţirii, chiar şi atunci când aceasta este necesară. Astfel se conturează multe compromisuri care vor genera un lanţ de tulburări afective. Copiii respectivi dezvolta personalităţi dizarmonice şi, în consecinţă, există o mare prevalenţă, ca ajunşi la maturitate, să formeze o generaţie de adulţi cu probleme de integrare socială.

 Toate aceste aspecte perturbă ciclurile normale de viaţă a unui individ cât şi a unei familii, copiii şi chiar părinţii aflâdu-se într-un plin proces de pierdere. Problema este că de cele mai multe ori familiile nu conştientizează aceste pierderi motiv pentru care procesul nu este tratat ca atare, pentru a preveni pe cât posibil complicarea situaţiilor generate. Legătura de ataşament formată între părinte şi copil este lezată/ruptă într-un mod indezirabil care lezează stabilitatea emoţională şi stima de sine a copilului, acesta fiind nevoit să se confrunte cu situaţii noi pentru care încă nu este pregătit. Procesul pierderii este prelucrat în mod aparte de fiecare copilul în parte în funcţie de stadiul de dezvoltare al acestuia şi implicit a gradului maturităţii sale cât şi în funcţie de valoare legăturii care există între părinte şi copil. În mod evident legăturile puternice vor declanşa reacţii dezadaptative şi greu de gestionat în lipsa sprijinului de care copilul a beneficiat până la aceea vreme, sprijin materializat prin protecţia şi îngrijirea părintelui.  

Lipsa ataşamentului poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala, uneori nimeni nu mai are puterea să-l controleze. Ataşamentul reprezintă „o formă specială de relaţie socială” între copil şi famile, care poate fi caracterizată ca o formă de reglare emoţională ce stă la baza dezvoltării tuturor proceselor ulterioare.  Lipsa de afectivitate este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuieli nejustificate şi prin imaginea afişată, însă banii nu pot compensa lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului şi în viaţa de zi cu zi.

Trecutul ne arată că astfel de fenomene au mai fost prezente şi în perioada comunistă, când  mulţi părinţi au fost nevoiţi să lucreze pe şantiere, în alte oraşe, şi să lase copilul în grija unui singur părinte sau a bunicilor. Este certă că părinţii au avut dintotdeauna un rol foarte important în educaţia şi creşterea copiilor, dar după revoluţie aceştia au un rol şi mai mare, datorită modificărilor culturale şi a preluărilor tipice ţărilor europene, preluări care au influenţat ligislaţia în vigoare, din domeniul protecţiei copilului şi implicit gradul de implicare a statului în creşetrea, îngrijirea şi educarea copiilor.

Articolele de specialitate, tot mai numeroase, avertizează că acest fapt devine îngrijorător, copiii acordând mai puţină atenţie şcolii şi riscând grave tulburări de comportament. Totodată, specialiştii afirmă că, la copiii de vârste mici, în special la cei din mediul rural, tulburările emoţionale se manifestă mai ales sub forma fricii nejustificate, timidităţii şi somnului agitat, cu coşmaruri. Ei au o stare permanentă de îngrijorare, trăiesc cu frica să nu li se întâmple ceva rău părinţilor, devin retraşi, plâng uşor şi îşi pierd interesul pentru joacă, iar în cazuri mai severe capătă ticuri. În special atunci când mama este cea plecată la lucru în străinătate, efectul separării este mult mai dramatic, iar despărţirea de mame este considerată de unii copii drept un abandon.

O zi din viaţa unui copil cu p[rinţii plecaţi la muncă în străinătate.

                                                                                                       Sursa FONPDC

Există şi situaţii în care persoanele în grija cărora sunt lăsaţi copiii nu mai pot să-i întreţină, din cauza unor neînţelegeri sau din pricina propriilor dificultăţi, şi se impune stabilirea unei măsuri de protecţie specială pentru copii, care de cele mai multe ori sunt reprezentate de instituţionalizarea în centre de plasament sau case de tip familial. Desigur efectele acestor măsuri sunt bine cunoscute şi nu fac cazul prezentului material.

Afirmaţiile specialiştilor.

Date statistice

Analizând datele centralizate mai sus rezidă că implicarea autortăţilor nu este suficientă, şi se impune cu prioritate o implicare multiinstituţională/ multidisciplinară. In acest sens un rol foarte important îl au consilierii şcolari, reprezentanţii serviciilor sociale, preoţii şi desigur medicii de familie, adică toate acele persoane sau categorii de specialşti care au posibilitatea de a intra în contact direct cu copilul şi familia acestuia şi care pot să tragă semnale de alarmă la momentul oportun.

Un prim pas important în procesul de intervenţie îl reprezintă conştientizarea unei situaţii indezirabile sau a unui fenomen a cărui repercursiuni negative depăşesc urmările pozitive. Conştientizarea trebuie făcută în rândul copiilor care se confruntă cu astfel de probleme şi în al părinţilor care au recurs la munca în străinătate pentru a asigura situaţia finnaciară a familiei. Aceşti părinţi adesea nu cunosc efectele negative a plecării lor şi nicinu mai pot să intervină eficient în momentul în care se întorc în ţară.

Acţiunile întreprinse până în prezent dovedesc  că implicarea directă a copiilor în procedeul de conştientizare a comunităţii, este o idee productivă cu atât mai mult cu cât acestor copii le sunt prea puţin dezvoltate abilităţile sociale şi emoţionale, abilităţi care se dezvoltă în mod pozitiv prin procedeul  experimentării practice. Activitate de muncă în echipă cu indivizi care provin din medii asemănătoare poate reprezenta un impuls pentru a da randament şi a obţine performaţe.

Probabil părinţii care decid să-şi părăsească familia şi copiii pentru a muncii în străinătate ar trebui să-şi facă o listă a priorităţilor şi să analizeze dacă beneficiile financiare nu sunt cu trecerea timpului în detrimentul familiei şi al copiilor lor. În cazurile în care munca în străinătate este singura alternativă viabilă pentru a menţine situaţia financiară a familiei o pregătire prealabilă a membrilor şi în special a copiilor este impedios necesară. Copilul trebuie informat că este vorba despre o situaţie tranzitorie, că părinţii îl asigură de aceeaşi afectivitate şi, foarte important, că ei copii nu sunt vinovaţi de plecarea părinţilor.

Toate aceste aspecte nu sunt uşor de întreprins şi derulat de părinţii aflaţi în dificultate financiară dar dacă toţi cei acreditaţi prin natura muncilor să intervină vor face acest lucru, atunci cu siguranţă soarta copiilor noştrii va fi una mai bună.

Psih. Gyorgy GASPAR